Am primit cuvant sa citesc despre acesti sfinti..
In cetatea Iconiei, din tara Licaoniei, era o femeie tanara, de bun neam, anume Iulita, care se tragea din semintia imparatilor celor mai vechi ai Romei, fiind, cu credinta, crestina. Si, petrecand, cu un legiuit barbat, putin timp si, de la el primind si zamislind si nascand un prunc, de parte barbateasca, a ramas vaduva. Si, nascand pruncul, cu Sfantul Botez l-a luminat si l-a numit pe el Chiric.
Intru acea vreme, Diocletian, paganul, tinand sceptrul imparatiei Romei, a ridicat prigoana asupra crestinilor, in toate tarile stapanirii sale. Si era pus demn de dansul, in tara Licaoniei, dregatorul Dometian, om salbatic si fara de omenie, cu chip si cu narav de fiara, bucurandu-se de varsarea sangelui crestinesc. Deci, acela, venind in Iconia, a inceput a chinui cumplit pe cei ce credeau in Hristos, si ii cauta, cu inversunare, pe cei ce tineau, in taina, crestineasca credinta. Vazand aceasta si stiind ca nu se va putea tainui credinta ei, de acest tiran, credincioasa roaba lui Hristos, Iulita, s-a gandit sa fuga, ca se temea ca nu cumva, neputand suferi chinurile cele cumplite, sa se lepede de Hristos.
Deci, si-a lasat toate averile sale si casa si rudeniile si robii si toata frumusetea lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos si, luandu-si pe fiul sau Chiric, fiind prunc de trei ani, si doua slugi credincioase, a iesit noaptea din cetatea Icoanei, si a purces printre straini aducandu-si aminte de ceea ce a zis Scriptura: "Nu avem aici cetate statatoare, ci pe cea viitoare o cautam". Si a mers in Seleucia, ca o straina, si ca una din cele sarace, tainuindu-si neamul sau, insa a aflat si acolo aceeasi prigoana asupra crestinilor. Ca un oarecare Alexandru, luand stapanirea de dregator, de la imparat, a mers in Seleucia si ucidea fara mila pe toti cei ce marturiseau numele lui Iisus Hristos.
Deci, fericita Iulita, aducandu-si aminte de ceea ce se scrie: "Fugiti de manie" si iarasi: "Cand va vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiti in cealalta", a iesit din Seleucia si s-a dus in Tars, cetatea Ciliciei, si petrecea acolo, intre cei saraci. Dar, dupa o vreme, acelasi dregator, Alexandru, a venit si in Tars, ca sa chinuiasca pe crestini. Si s-a facut cunoscuta Sfanta Iulita unora si au vorbit despre ea cu dregatorul. Iar acela indata a poruncit sa o prinda si a stat la judecata, inaintea poporului.
Si prinzand-o pe ea ostasii, cu fiul ei, amandoua slugile au fugit, dar priveau de departe, ca sa vada patimirea si sfarsitul ei. Si dusa a fost, inaintea dregatorului, Mucenita, avand in brate pe Sfantul Chiric, pruncul cel de trei ani. Si fiind intrebata de dregator despre nume, despre neam, de mosie, raspundea, cu indrazneala, marturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se pe sine crestina, si spunand ca patria ei este cereasca Imparatie a lui Hristos. Deci, maniindu-se dregatorul, a poruncit sa ia de la dansa pruncul si, dezbracand-o si intinzand-o, sa o bata fara de crutare.
Si batuta fiind Mucenita, pruncul plangea si se tragea din mainile celor ce-l tineau pe el, ca sa alerge la mama lui. Iar dregatorul, vazand pruncul ca este frumos, a poruncit sa-l aduca la el. Si, luandu-l pe el, l-a pus pe genunchii sai. Si-l mangaia pe el, ca sa nu planga, si netezea capul copilului si-l saruta pe el si cuvinte dulci ii zicea. Dar copilasul se apara, tragandu-se din mainile lui si, ferindu-si capul de dregator, nelasandu-se mangaiat, nici sarutat de buzele acelea spurcate. Iar, privind spre mama sa, care era batuta, plangand, pruncul striga: "Crestin sunt, lasa-ma la mama mea". Si zgaria fata dregatorului cu unghiile sale.
Si, umplandu-se de manie, dregatorul l-a aruncat jos pe prunc si l-a izbit cu piciorul in coaste, trantindu-l jos de pe scaunul sau cel inalt. Iar pruncul cazand pe treptele cele de piatra si izbindu-se cu capul de colturile cele ascutite ale treptelor, tot locul acela l-a umplut de sange si si-a dat sufletul sau fara de prihana in mainile lui Dumnezeu. Si asa s-a incununat cu mucenicie Sfantul prunc Chiric.
Iar mama lui, Iulita, cumplit batuta fiind, ca intr-un trup strain patimea, si ca un stalp neinsufletit; si nimic altceva nu striga, fara numai aceasta: "Crestina sunt, si nu voi jertfi idolilor." Iar, daca au incetat a o bate si a ridicat-o de la pamant, a vazut pe fiul sau iubit mort, inaintea divanului, si zacand in sange. Drept aceea, s-a umplut de bucurie si a zis: "Iti multumesc Tie, Doamne, ca ai invrednicit, pe fiul meu, de un dar ca acesta, ca sa patimeasca muceniceste, el mai inainte de mine, pentru numele Tau cel sfant si sa primeasca cununa cea nevestejita a slavei Tale."
Dupa aceasta, a poruncit dregatorul sa o spanzure pe lemnul de chinuire si cu piepteni de fier sa-i strujeasca trupul si sa arunce cu smoala fiarta peste ranile ei. Si, asa, chinuita fiind Sfanta, dregatorul striga: "Miluieste-te Iulita, pe tine insati. Inchina-te zeilor ca sa te izbavesti din chinuri." Iar Mucenita raspundea: "Nu ma voi inchina dracilor si idolilor celor surzi si muti". Si dregatorul vazand rabdarea si marirea de suflet a Mucenitei, a osandit-o la taiere cu sabia. Si slujitorii, luand-o pe ea, au dus-o afara din cetate, la locul cel de moarte. Si mergea Sfanta, bucurandu-se, ca la o incununare de nunta. Si, ajungand la locul acela, a cerut putin timp, pentru rugaciune. Si ea, plecandu-si genunchii, s-a rugat, zicand: "Iti multumesc, Tie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, ca ai chemat pe fiul meu mai inainte de mine, invrednicindu-l pe el a patimi, pentru numele Tau cel sfant si infricosator. Primeste-ma, dar, si pe mine, nevrednica roaba Ta, si ma invredniceste sa dobandesc dar inaintea ta, ca sa fiu numarata cu fecioarele cele intelepte, care au intrat in camara ta cea nestricacioasa. Ca bine sa Te cuvanteze duhul meu pe Tine, Ziditorul sau si pe Tatal Tau, cel fara de inceput, si pe Duhul Sfant, cel impreuna de o Fiinta, in veci. Amin."
Asa rugandu-se Sfanta, dupa ce calaul si-a ascutit sabia, i-a lovit grumajii si i-a taiat cinstitul ei cap, lasand-o la acel loc fara de ingropare, spre mancare cainilor si fiarelor. Asemenea si trupul Sfantului Chiric, afara din cetate tragandu-l, l-au aruncat langa trupul mamei sale si s-au dus. Si, sosind noaptea, cele doua slujnice venind, au luat trupul stapanei lor si al fiului ei si, ducandu-le departe, le-au ingropat in pamant. Dintre aceste slujnice, una a vietuit pana in anii marelui Constantin, intaiul imparat al crestinilor, cand Bisericile lui Dumnezeu au luat indrazneala, cu darul lui Hristos. Atunci, slujnica aceea a aratat credinciosilor locul unde erau ingropate cinstitele moaste ale Sfintilor Mucenici Chiric si Iulita si a povestit patimirea lor. Si au scos sfintele moaste, intregi si pline de buna mireasma si dand tamaduiri. Iar patimirea lor a fost scrisa, spre pomenirea Sfintilor Mucenici, spre folosul credinciosilor si spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh slavit in veci! Amin.
Sa ne fie de folos!
Eugenia
Nu comentez, stiti voi mai bine decat imaginile acestea.
Apoi, eu - un mic sef (de la tara, cu mainile in solduri).
O fereastra innorata...
Si o biserica la care Nectarie exclama adesea, cu glasul lui intepator: Cutaaa!!! (adica crucea :)
