De la tara

Zilele acestea ne-am bucurat de o frumoasa vacanta la tara, la bunica mea de langa Ghighiu, impreuna cu Nectarie.  Nu mai fusesem de tare multa vreme, sa stau acolo pe indelete, si multe m-au mirat ca si cum le vedem pentru intaia oara. 

Mai intai, nu sunt o straina a locurilor. Am crescut la tara pana la 6 ani si apoi vacanta de vacanta m-am reintors pana la liceu. Cele mai frumoase zile ale copilariei mei se leaga de viata la bunici. 

Acum insa, cu ochii maturi, cu un plod de mana si altul in burtica am inceput sa privesc lucrurile mult mai atent. Ce minunatie sa se joace Nectarie toata ziua afara, sa bata mingea prin curte si sa alerge puii, sa fuga de catei si sa-si aduca aminte de mama doar la ora mesei si la somn (ca doar nu se poate nani fara mama!). Nici n-am stiut de el, o supraveghere discreta sa nu iasa pe strada sau sa-l muste cainii, in rest libertate pentru amandoi. 

Sigur a intrat pe furis la gaini si l-a ciugulit cocosul iscand o mare tragedie, dar ce e viata la tara fara un pic de aventura sa ai ce povesti nepotilor?

Apoi mancare luata direct din gradina, spanac, urzici, salata, mamaliga facuta de mamaia, apoi clatite cu lapte (din acela de vaca din grajd, nu pasteurizat, omogenizat si degresat :), dulceata de zmeura din stocul bunicii si daca mai era nevoie, compot (tot din adancurile camarii). 

Nectarie a mancat mai cu pofta ca niciodata, fara mofturi, a dormit tun, a invatat care e randunica, care e gugustucul si care cioara. A vazut vaca in toata frumusetea ei si calul (doua! cum zice el fericit cand vede doi cai inhamati la caruta).

Acum incepe insa partea pe care nu prea o vedeam in copilaria mea...

La tara se munceste. Nu se sta. Statul e doar dumninica dupa-amiaza, si atunci, asa cu mare greutate. 

Mamaia se trezeste la 5-6, da mancare la animale, ranaste la gaini, pazeste vacile sa nu strice santul din fata curtii cand trec spre islaz (asta la 7 dimineata!), sadeste rasaduri, sapa, scoate buruienile din legume, stropeste via, iar hraneste animalele si tot asa.

Pe la 11 e micul dejun. Pana atunci munca nu joaca. 

Dupa aceea prepararea pranzului. Sa luam o zi de post, cum a fost vineri. 

Mamaia se duce in gradina; culege urzici, le alege, le spala in 4 ape (nu mai putin ca ramane noroi pe ele!), le pune la fiert. S-au fiert, le freaca cu faina (macinata din graul ei la moara dintr-un sat vecin). Le pune iar la fiert pana se fac crema. Curata usturoi (din gradina bineinteles), il toaca, il adauga si apoi inca putin la fiert. Urzicile sunt gata, vreo 4 portii generoase, cat sa mancam toti o zi (dar nu mai mult). Pune de mamaliga, o invarteste cum numai ea stie, si in sfarsit pranzul e gata. Au trecut vreo 2 ore jumate de cand s-a apucat. 

Eu, spectator neputincios sunt cam palida la fata. Pai sa-mi ia mie 2-3 ore sa pregatesc pranzul zi de zi, cred ca as albi inainte de vreme! 

Si asa cu fiecare mancare, dureaza nu e fast-food! In alta zi am facut spanac. Doar pana l-am cules din gradina si l-am ales frunza cu frunza mi-a pierit toata pofta :)

Apoi mamaia, nu gateste asa ca noi orasenii cu ulei de masline, ci cu untura (in afara de post desigur). Acolo untura, carnatii, margarina si jumarile sunt la mare cinste. Dar si salata, compotul, dulceata, nucile si toate fructele pamantului, vinul si tuica. Si daca ai intreba-o pe mamaia, in fruntea tuturor sta inghetata, mai buna ca toate :)

Mamaia nu intelege cum de nu-mi place mie untura, si cum de nu mananc paine la ciorba. Si cum nu ii dau prajit lui Nectarie? 

Dar in rest ne intelegem bine. Ea e sprintena (are 80 de ani), eu ii aduc aminte ca sunt gravida si ma odihnesc din cand in cand. Viata la tara e frumoasa, dar ca oaspete sau in curtea ta, unde poti sa iti faci ritmul tau. Altfel in curtea taranului super-gospodar eu nu m-as mai putea adapta. Prea e de munca de la 5 dimineata la 10 seara. 

Numai Nectarie a fost foarte fericit. Pe el il cred, la tara e viata de copil. Sigur, sa nu-ti povesteasca mamaia cum era copilaria pe vremea ei, in timpul razboiului si altele; cata munca faceau copilasii, ca nu-ti mai doresti. Imi dau seama ca avem multe lucruri pentru care sa fim recunoscatori, viata noastra e mult mai usoara, dar suntem si mult mai slabanogiti. Eu una simt ca abia ma descurc in viata asta usoara. Ce as fi facut pe vremea bunicii?

Alexandra