Proscrisul

Am intrat din nou in concediu, si ce bine e sa fim din nou acasa cu totii, cu Nectarie topaind vesel in jurul nostru.

Intre timp am citit o carte foarte buna despre care vreau sa scriu aici. Se numeste Proscrisul si este scrisa de o tanara autoare din Anglia aflata la primul sau roman. Cartea m-a cucerit de la primele pagini, povestea unui baiatel care isi pierde mama in conditii tragice si a carui viata se da cu totul peste cap dupa acest eveniment. Baiatul se dovedeste a fi o fire foarte sensibila, introvertit, incapabil sa traiasca normal cu durerea pierderii mamei, dar in acelasi timp cu un suflet plin de bogatii si de dragoste.

Actiunea se petrece la sfarsitul anilor 50 intr-un orasel linistit din sudul Angliei, in apropiere de Londra. Lewis are nouăsprezece ani şi de-abia a ieşit din închisoare, iar intoarcerea sa va provoca o implozie nu numai în familia sa, ci şi în întraga comunitate. Comunitate care sub aparenta unei vieti idilice ascunde secrete tulburatoare, pe care firea sincerea desi devastata a tanarului nu le poate tolera. Este un timp al constrangerilor sociale, al salvarii aparentelor, al mersului la biserica pentru a-ti pastra pozitia in comunitate (lucru care mi s-a parut asa de trist), al sentimentelor refulate si al ipocriziei.

In acest mediu, Lewis, tanar delincvent si profund tulburat sufleteste si prietena sa Kitty sunt paradoxal cei mai normali din intreaga povestire si nu poti decat sa-ti doresti ca in final, cumva, sa le fie bine.

Ce mi s-a parut interesant in aceasta carte, mie, mamica cu ochii in patru sa nu-mi cresc copiii cum nu trebuie, este tocmai faptul cum educatia pe care i-o dau mama si tatal ii influenteaza viitorul lui Lewis. Lipsa dragostei adevarate dintre mama si tata, raceala si lipsa de intelegere din partea tatalui, alcoolismul amandurora, si mai ales durerea provocata de moartea mamei, pe care nu o poate imparatasi cu nimeni il marcheaza profund pe Lewis, care se va lupta cu aceasta mostenire pe tot parcursul romanului.

Din fericire Sadie Jones este si ea o optimista si crede in libertatea fundamentala a omului, care poate alege binele in pofida nenumaratelor tare din trecut.

O carte pe care o recomand cu caldura, desi pe alocuri este destul de dura, dar in ansamblu foarte umana si plina de lucruri interesante de retinut, despre copii, parintii si relatia cu comunitatea.

Iata aici un interviu cu autoarea despre roman

Si un trailler realizat de editura englezeasca la care a aparut romanul

Alexandra

Premiu

Am primit un premiu de la Eileen careia ii multumim!

Regulile acestui premiu sunt urmatoarele:
1. afisarea premiului
2. afisarea linkului celui care a acordat acest premiu
3. oferirea lui la 10 bloggeri
4. informarea bloggerilor prin mesaj

Oferim acest premium urmatoarelor blogarite :) care ne inspira:

Irina mai ales pentu ultimul sau articol datator de nadejde: de la al treilea copil nu mai conteaza...

Iulia pentru articolele sale pline de caldura

Anca pentru ca este o luptatoare si apara inocenta copiilor ei, ceea ce si noi ne dorim tare mult

Alexandra

Alte carti pentru copii

Zilele acestea mi s-au scurs ochii dupa trei carticele in engleza, care cred ca l-ar incanta foarte tare pe Nectarie. Toate sunt minunat ilustrate si au o poveste foarte sensibila (asa cum imi place mie, mamica in 7 luni, gata sa dau apa la soareci cu orice ocazie :)

Pe Bobo il cunoastem deja, este personajul preferat al lui Nectarie. In cartea aceasta povestea maimutei care traieste in jungla alaturi de mama si prietenii lui continua, Bobo este incantat de baita de seara dar nu vrea sa mearga la culcare dupa aceea. Este foarte haioasa lupta dintre mama si Bobo si delicatetea cu care mama, lasandu-i mai multa libertate (si cu ajutorul prietenilor) reuseste sa-l aduca in pat pe micut. Pe mine una m-a cucerit.

Apoi poveste lui Wild si Woolly care sunt primul o capra salbatica si al doilea o oaie domestica. Ei se intalnesc in padure si nu le vine sa creada ca fac parte din aceeasi mare familie. Asa ca hotarasc sa petreaca o zi in padure cu Wild si un pe pasune cu Woolly. Ce s-a intamplat mai departe este o incantare care arata cum pot fi depasite diferente de tot felul, daca exista dragoste si bunavointa.

Si nu in ultimul rand o carte despre sunetele noptii care uneori ne fac sa ne fie teama, daca nu stim de unde sunt: iepurii care se aduna fosnind in culcus, caprioara care alearga la rau sa bea apa, bufnita care isi face rondul pe o creanga s.a.m.d., mai ales pentru cei care locuiesc la tara (caci in Bucuresti ne-ar trebui o carte despre ambulanta, pompieri, adolescenti care petrec noaptea pe scarile blocului :(

Cartile pot fi comandate pe amazon iar unele dintre ele le-am vazut in librariile bucurestene.

Alexandra

Carti de povesti

De doua saptamani m-am intors la serviciu, si cum lucrez din nou cu cartile m-am gandit sa fac o selectie din cele mai frumoase si interesante carti pentru copii care sa gasesc prin librarii. Bineinteles criteriile sunt cat se poate de subiective, si cu siguranta voi omite cateva, dar iata cu ce mi-a atras atentia:

In ceea ce priveste cartile de povesti, m-am indreptat mai ales spre acelea care au si alte povesti decat cele clasice (Grimm, Andersen, Perrault), care deja au invadat piata, le gasesti in o multime de editii, dar de fapt sunt unele si acelasi povesti. Mi-a atras atentia o carte de la Litera numita Ocolul pamantului in 80 de povesti. Povestile sunt din toata lumea, destul de scurte dar pline de invataminte frumoase si in plus foarte frumos ilustrate.

Apoi de la Erc Press, Marile povesti ale Europei, de data aceasta o selectie de pe continentul european, din Norvegia pana in Italia.

Si a treia pe ziua de azi este o carte de la Editura Art, Cele mai frumoase povesti, potrivita pentru copilasii de 4-5 ani, datorita ilustratiilor minunate, a scrisului mare si a accesibilitatii povestilor, care sunt mai toate despre animale si copii si despre bine si rau.

Iar ultima a aparut la Editura Girasol, se numeste Sa citim povesti, si desi cuprinde mai ales povesti clasice, este atat de frumos ilustrata si atat de atragatoare incat nu m-am putut abtine sa nu o recomand. In plus ceea ce m-a atras la ea a fost si faptul ca are o multime de sugestii asupra intonatiei care trebuie folosita cand citim povestea, asupra invatamintelor care pot fi trase din ea, ceea ce pentru o mamica incepatoare ca mine a fost excelent.

Despre Editura Girasol vreau sa adaug ca imi este tare draga, publica o multime de carti tare frumoase pentru copii, iar la targurile de carte practica niste reduceri foarte mari, de pana la 30-40%, ceea ce m-a facut sa umplu incet dar sigur biblioteca cu cartile lor.

Alexandra

Azur si Asmar

Zilele trecute o prietena mi-a adus un film de desene animate numit Azur si Asmar (2006), care m-a incantat foarte tare. La inceput mi s-a parut cam lent si eram gata sa-l las pentru alta seara, dar cum sotul meu iubeste mult desenele animate am rezistat si ce bucurie! Filmul a devenit din ce in ce mai alert si interesant, cu o imagine splendida, peisaje exact ca din povesti si nu in ultimul rand o poveste incantatoare.

Doi baieti, unul arab si altul european sunt crescuti de aceeasi femeie, mama primului dintre ei. E foarte frumoasa imaginea doicii care il alapteaza cand pe unul cand pe altul si apoi ii creste cu dragoste si dreptate, spunandu-le adesea povesti din tara ei. Astfel ei cresc ca fratii pana cand imprejurarile ii despart si nu mai stiu nimic unii de altii.

Baiatul european, ajuns la varsta tineretii, se hotaraste sa faca o calatorie in tara mamei sale adoptive pentru a descoperi si elibera o zana minunata, despre care doica ii povestea in copilarie ca e tinuta prizoniera acolo. Mi-a placut ideea, ca in pofida educatiei ulterioare, ceea ce ai primit in prima copilarie ti se lipeste de suflet pentru totdeauna si devine o parte importanta din tine.

Calatoria il va duce intr-o tara neasteptat de frumoasa, care insa il primeste cu mare ostilitate din pricina ochilor sai albastri. De aici o multime de aventuri in incercarea de a elibera zana, tesute in culori puternice, printre cuvinte intelepte si prietenii regasite.

Finalul este foarte frumos, demn de un basm adevarat si mi-a lasat o mare dulceata in suflet.

Il recomand cu bucurie tuturor iubitorilor de povesti arabe, cu printi si printese, cu dragoste invingatoare a tot raul.

Alexandra

Inghetata de casa

Dupa multe ezitari am incercat in sfarsit o reteta de inghetata de casa si nu mi-a parut rau. Este asa de buna! Nu se compara deloc cu ceea ce cumperi de la magazin.

Cum nu mai facusem am testat doua reteta diferite si amandoua au iesit foarte bine.

Prima este cea a lui Teo de aici, numai ca in loc de margarina eu am folosi unt.

Pentru cea de-a doua avem nevoie de:

3 oua

4 linguri de zahar

200 g de frisca

2 plicuri zahar vanilat

2 linguri cacao

stafide

nuci

ciocolata din comert

3 galbenusuri se freaca cu 2 linguri de zahar, si un pliculet de zahar vanilat (sau 2 linguri cacao cernuta si catva picaturi esenta rom), apoi se adauga albusele batute foarte bine spuma cu 2 linguri de zahar.

Apoi se adauga 200 g frisca (eu am ales frisca Milli din lapte cu 30% grasime, mi s-a parut cea mai saraca in E-uri). Se amesteca compozitiile usor, usor.

Eu am impartit compozitia finala in 2: intr-un vas am adaugat zaharul vanilat, stafidele si nucile si in celalalt ciocolata topita si cacaoa.

Am dat la rece pana seara si apoi ne-am infruptat cu finii nostri pana la ultima inghititura!

Alexandra

Pulpe de pui crocante

Eugenia mi-a imprumutat o carte de gatit numai si numai pui. O minunatie! Am incercat din ea aceste copane la cuptor care mi s-au parut grozave. Carnea in interior este frageda si buna iar in afara crusta e crocanta si delicioasa.

Avem nvoie de:

un pachet de copane de pui

faina

pesmet

cascaval ras

mirodenii dupa gust (eu am pus verdeturi de Provence)

1 ou

sare

Se bate oul cu un praf de sare si se adauga mirodeniile. Se amesteca pesmetul cu cascavalul ras.

Se tavalesc copanele (uscate bine de apa) prin faina, apoi prin oul cu mirodenii, apoi prin pesmetul amestecat cu cascaval.

Se pun intr-o tava unsa cu ulei si se dau la cuptor pana se rumenesc frumos (se intorc o data de pe o parte pe alta).

PS. Nectarie a fost foarte incantat de aceasta carnita noua.

Alexandra

Vacanta in Madrid 2

Locul 5, ca sa continui de unde am ramas, ar fi ocupat de gradina tropicala pe care am vizitat-o la Gara Atocha. Aveau palmieri foarte inalti, broscute testoase foarte mici si alte detalii interesante. Din pacate, nu ma prind unde au disparut pozele, asa ca va las sa va imaginati singuri despre ce vorbesc. :) Gata! Le-am gasit!
Locul 6, parcul Retiro. Un parc foarte mare, cu lacuri, cu lebede, cu pesti imensi, cu gradini minunate de trandafiri. Primitor, umbros, pare a te chema la un pic-nic sau pur si simplu sa te intinzi pe iarba. De fapt, orice coltisor inverzit din Madrid chema pe cate cineva care se aseza pur si simplu, in mijlocul orasului, in iarba, isi tragea sufletul intins pe spate, apoi isi vedea mai departe de drum. Minunat!
Locul 7, zilele Sfantului protector al Mardridului, Isidor. Se organizeaza concerte si tot felul de manifestatii in aer liber. Oamenii (mai in varsta si cei mai mici) se imbraca in port traditional madrilen. Foarte frumos.
Locul 8, zidul pe care sunt plantate diferite soiuri de ierburi si floricele, in mod vertical.

Locul 9, fara fotografie este aeroportul Barajas. Cum in viata mea n-am vazut decat Otopeni-ul, si nici atunci ca sa plec, ci doar ca insotitor, uimirea mea a fost profunda. Un aeroport atat de mare, mai bine spus de lung, incat este necesar sa luam un metrou intern pentru a ajunge la terminalul corect. Abia dupa ce m-am vazut in timp util la poarta am respirat usurata.

Locul 10, grozav a mai fost la aceasta vacanta ca s-a si terminat si ca am revenit acasa. Am descoperit despre mine ca ceea ce am crezut mereu, si anume ca nu as putea trai in alta tara, este adevarat.

Cu bine, Eugenia.

Vacanta in Madrid

Anul acesta am avut o ocazie grozava de a vizita Madridul pentru o saptamana si sa experimentam putin stilul de viata spaniol pe pielea noastra.

Am plecat cu mintea plina de tot ce auzisem sau vazusem despre Spania vreodata, sperand ca realitatea sa nu lase de dorit.

Am sa incerc sa alcatuiesc un top (cat se poate de subiectiv) legat de ceea ce am vazut in aceasta vacanta, poate va folosi cuiva intr-o excursie viitoare.

Locul 1 in preferintele noastre cred ca va ramane Gradina Zoologica. Situata cumva langa oras, are o multime de lucruri de aratat: simpatici ursi panda, surprinsi de noi intr-o siesta de dupa-masa , tigri albi, exemplare pe cale de disparitie, leoparzi negri, ca sa continuam seria animalelor neobisnuite,

o oferta generoasa de maimute, lei de mare, care ofera si spectacole haioase, delfini, foarte "zambareti" si zburdalnici, elefanti, deosebit de interactivi cu oamenii, koala, foarte dragalasi, lei... cam plictisiti, ursi, cred ca aproape dresati pentru ca (poate din intamplare) ne-au facut cu mana :), rinoceri, si multe altele.

Locul 2, desi la o distanta foarte mica este TOLEDO. Orasul se afla la cca 80 km de Madrid, se afla pe malul drept al raului Tajo, pe o colina, la 100-150 de metri deasupra nivelului apei. Este format din stradute mici, blocuri de cateva etaje, multe magazine de suveniruri si multe berarii. Asta e varianta prescurtata a descrierii pentru ca oricum nu l-am admirat decat pentru o dupa-masa, dar poate ca fotografiile vor spune mai multe... Aici este o patiserie in care lucreaza maicute :) Extrem de scumpa :)

Locul 3. Probabil ca aici ar fi de mentionat Muzeul Prado. Se afla prin centrul Madridului, desi nu impresioneaza de afara prea mult, contine colectii interesante de picturi, sculpturi si bijuterii. Datorita fetitei noastre, ne-am bucurat doar de cateva camere de pictura(aici veti putea vedea perioada neagra a lui Goya, El greco, Jeronimus Bosch, Velasquez), dupa care ne-am jucat cu interes la scarile rulante cu care era dotat muzeul. :) Va recomand si muzeul Thyessen (O sa mai verific daca am scris bine numele). Aici veti putea vedea Degas in acuarela, Renoir, un Dali daca nu ma insel, si alte colectii interesante.

Locul 4. Am avut si eu o dorinta in Madrid: sa-i fac o vizita distinsului Don Quijote. In Plaza de Espana il puteti intalni impreuna cu tovarasul sau Sancho Panza, priviti ingaduitor de Cervantes.

Revin si cu o parte a doua a vacantei. Pe curand!

Eugenia

De la tara

Zilele acestea ne-am bucurat de o frumoasa vacanta la tara, la bunica mea de langa Ghighiu, impreuna cu Nectarie.  Nu mai fusesem de tare multa vreme, sa stau acolo pe indelete, si multe m-au mirat ca si cum le vedem pentru intaia oara. 

Mai intai, nu sunt o straina a locurilor. Am crescut la tara pana la 6 ani si apoi vacanta de vacanta m-am reintors pana la liceu. Cele mai frumoase zile ale copilariei mei se leaga de viata la bunici. 

Acum insa, cu ochii maturi, cu un plod de mana si altul in burtica am inceput sa privesc lucrurile mult mai atent. Ce minunatie sa se joace Nectarie toata ziua afara, sa bata mingea prin curte si sa alerge puii, sa fuga de catei si sa-si aduca aminte de mama doar la ora mesei si la somn (ca doar nu se poate nani fara mama!). Nici n-am stiut de el, o supraveghere discreta sa nu iasa pe strada sau sa-l muste cainii, in rest libertate pentru amandoi. 

Sigur a intrat pe furis la gaini si l-a ciugulit cocosul iscand o mare tragedie, dar ce e viata la tara fara un pic de aventura sa ai ce povesti nepotilor?

Apoi mancare luata direct din gradina, spanac, urzici, salata, mamaliga facuta de mamaia, apoi clatite cu lapte (din acela de vaca din grajd, nu pasteurizat, omogenizat si degresat :), dulceata de zmeura din stocul bunicii si daca mai era nevoie, compot (tot din adancurile camarii). 

Nectarie a mancat mai cu pofta ca niciodata, fara mofturi, a dormit tun, a invatat care e randunica, care e gugustucul si care cioara. A vazut vaca in toata frumusetea ei si calul (doua! cum zice el fericit cand vede doi cai inhamati la caruta).

Acum incepe insa partea pe care nu prea o vedeam in copilaria mea...

La tara se munceste. Nu se sta. Statul e doar dumninica dupa-amiaza, si atunci, asa cu mare greutate. 

Mamaia se trezeste la 5-6, da mancare la animale, ranaste la gaini, pazeste vacile sa nu strice santul din fata curtii cand trec spre islaz (asta la 7 dimineata!), sadeste rasaduri, sapa, scoate buruienile din legume, stropeste via, iar hraneste animalele si tot asa.

Pe la 11 e micul dejun. Pana atunci munca nu joaca. 

Dupa aceea prepararea pranzului. Sa luam o zi de post, cum a fost vineri. 

Mamaia se duce in gradina; culege urzici, le alege, le spala in 4 ape (nu mai putin ca ramane noroi pe ele!), le pune la fiert. S-au fiert, le freaca cu faina (macinata din graul ei la moara dintr-un sat vecin). Le pune iar la fiert pana se fac crema. Curata usturoi (din gradina bineinteles), il toaca, il adauga si apoi inca putin la fiert. Urzicile sunt gata, vreo 4 portii generoase, cat sa mancam toti o zi (dar nu mai mult). Pune de mamaliga, o invarteste cum numai ea stie, si in sfarsit pranzul e gata. Au trecut vreo 2 ore jumate de cand s-a apucat. 

Eu, spectator neputincios sunt cam palida la fata. Pai sa-mi ia mie 2-3 ore sa pregatesc pranzul zi de zi, cred ca as albi inainte de vreme! 

Si asa cu fiecare mancare, dureaza nu e fast-food! In alta zi am facut spanac. Doar pana l-am cules din gradina si l-am ales frunza cu frunza mi-a pierit toata pofta :)

Apoi mamaia, nu gateste asa ca noi orasenii cu ulei de masline, ci cu untura (in afara de post desigur). Acolo untura, carnatii, margarina si jumarile sunt la mare cinste. Dar si salata, compotul, dulceata, nucile si toate fructele pamantului, vinul si tuica. Si daca ai intreba-o pe mamaia, in fruntea tuturor sta inghetata, mai buna ca toate :)

Mamaia nu intelege cum de nu-mi place mie untura, si cum de nu mananc paine la ciorba. Si cum nu ii dau prajit lui Nectarie? 

Dar in rest ne intelegem bine. Ea e sprintena (are 80 de ani), eu ii aduc aminte ca sunt gravida si ma odihnesc din cand in cand. Viata la tara e frumoasa, dar ca oaspete sau in curtea ta, unde poti sa iti faci ritmul tau. Altfel in curtea taranului super-gospodar eu nu m-as mai putea adapta. Prea e de munca de la 5 dimineata la 10 seara. 

Numai Nectarie a fost foarte fericit. Pe el il cred, la tara e viata de copil. Sigur, sa nu-ti povesteasca mamaia cum era copilaria pe vremea ei, in timpul razboiului si altele; cata munca faceau copilasii, ca nu-ti mai doresti. Imi dau seama ca avem multe lucruri pentru care sa fim recunoscatori, viata noastra e mult mai usoara, dar suntem si mult mai slabanogiti. Eu una simt ca abia ma descurc in viata asta usoara. Ce as fi facut pe vremea bunicii?

Alexandra

Sfantul Alexie Uginul

O buna prietena de-ale noastre, Alina, a tradus pentru editura Sophia o carte despre viata unui sfant contemporan mai putin cunoscut, Sfantul Alexie Uginul. Cum era foarte entuziasmata de viata acestuia, am rugat-o sa ne faca o scurta prezentare, ca sa ne bucuram si noi pana la aparitia cartii in librarii.  

Cel ce avea sa devina sfantul Alexie Uginul s-a nascut in nordul Rusiei, in 1867. A avut o copilarie incercata de greutati, fiind orfan de tata. La 22 de ani, cu ganduri de preotie, merge la luminatul pastor al Rusiei, viitor sfant, Ioan de Kronstadt. Acesta l-a indemnat sa urmeze calea, simtind ca tanarul are „frica lui Dumnezeu”.

In  anii ce urmeaza pana la Revolutia din 1917, Pr Alexie a ocupat diverse posturi in Biserica, de la citet la preot paroh, remarcandu-se prin dragostea pentru enoriasii sai.

In 1917 a izbucnit Revolutia. Integritatea si sfintenia nu trec usor neobservate; astfel, Parintele Alexie a fost prins repede in capcana intinsa de dusmanii Bisericii. A fost arestat si aruncat in inchisoare, pornind pe un drum care poate l-a facut sa devina un alt mare duhovnic martirizat pentru credinta. A fost izolat in carcera unde a indurat cruzimea persecutorilor cu blandete si rabdare. A fost batut cu violenta, insultat si supus torturii. Tortionarii i-au rupt ambele maini si picioare; a fost biciuit atat  de  mult incat nervii fetei au fost sfasiati. Avea sa poarte semnele torturii toata viata: ochiul drept ramanea mereu mai deschis decat cel stang. In cele din urma, a fost condamnat la moarte. Domnul avea, insa, alt plan pentru Parintele Alexie, caci fiii duhovnicesti si familia sa au putut sa intervina cu succes si l-au salvat. Fiica cea mare s-a oferit prizoniera in locul lui si, astfel, i-a obtinut eliberarea.  

Dupa aceasta, Pr. Alexie si familia sa au  pornit pe drumul exilului, intai in Estonia. Un calvar ce a durat zece ani. Acolo a muncit in minele din zona si apoi, din cauza sanatatii foarte slabite, a devenit paznic de noapte. In ciuda noptii, in timp ce facea turele de inspectie, Parintele nu si-a incarcat niciodata arma. In 1923, Parintele este numit din nou preot in Estonia si va desfasura o activitate intensa de catehizare a copiilor refugiati de acolo. Insa in 1929, din cauza tensiunilor nationaliste din Estonia, se hotaraste sa plece in Europa Occidentala.   

In 1929, Mitropolitul Evloghie il numeste, la cererea sa, preot secundar al parohiei Sfantul Nicolae din Ugina, regiunea Savoia, in Franta. Aici erau multi emigranti rusi, muncitori in uzina, care nu aveau o biserica adevarata.

Pr. Alexie va avea de-a face cu un consiliu parohial ostil, cu membri de orientari politice diferite. Mitropolitul Evloghie a fost instiintat despre situatia tensionata din Ugina. Pr. Alexie era blamat, insa multi enoriasi, stiindu-l drept si corect, l-au aparat. S-a dovedit ca acuzatorii reprezentau o parte mai mica si Pr. Alexie a ramas (pe post).

In iulie 1934, starea sanatatii parintelui s-a agravat. A fost diagnosticat ca avand un cancer la stomac ce se extindea in tot corpul. Acest lucru presupune dureri groaznice, insa parintele nu se vaita. Nimeni nu a stiut ce boala avea, cu exceptia medicului sau. La spital a cerut sa fie instiintati cei care il calomniasera ca sa vina sa le ceara iertare. In ajunul  mortii sale a  fost auzit cantand psalmi.

S-a stins pe 22 august 1934. Trupul a fost pus intr-o groapa provizorie. Exact 22 de ani mai tarziu, pe 22 august, a fost dezgropat pentru a fi mutat in noul cimitir. Parintele era intact, trup si vestmant, doar cotorul Evangheliei se innegrise putin. Mitropolitul Tihon a binecuvantat mutarea moastelor in cripta bisericii Adormirea Maicii Domnului din oraselul Sfanta Genoveva de Lemn, unde se pastreaza intr-un sicriu de sticla ce are deasupra icoane incrustate in lemn pretios sculptat cu maiestrie.

Iata cum s-a sfintit omul lui Dumnezeu, Cuviosul Alexie. Voi incepe cu  prezentarea rabdarii lui, caci spun parintiii vremii noastre ca asta e acum cea mai mare virtute. Cuviosul Alexie a inceput sa o practice din timp, in suferinta fizica si cea morala, cum ne imaginam noi. Mai intai au fost cei cativa ani in postul de paznic de noapte in Estonia: nu e putin lucru sa te plimbi toata noaptea in ger, cu picioarele devenite butuci si sa simtii jivinele la panda.

Mai tarziu, ajuns in Franta, cuviosul mergea adesea descult, atat iubea saracia. Tot venitul sau il  impartea celor in nevoie. Cand il vedeau trecand, copiii radeau de infatisarea lui jerpelita. Tocmai ei, care ii erau atat de dragi.

Dupa cum spuneam, cuviosul a murit avand cancer generalizat, asta presupune durere cumplita in tot corpul. Totusi, nu a fost auzit vaietandu-se vreodata.

Sfantul Alxie a fost trecut in randul sfintilor din calendar in anul 2004, cu data de praznuire de 22 august. 

O, Parinte Alexie, sfintitule pastor, roaga pe Hristos Dumnezeu sa intareasca credinta cea adevarata, pacea si dragostea in pamantul nostru si sa mantuiasca sufletele noastre (din Condacul Sfantului Alexie).                           

Pe la munte, pe la (pensiunea) Panicel

Pensiunea Panicel ne-a gazduit intr-o mini vacanta cu ocazia zilei de 1 mai.

Detalii despre aceasta locatie gasiti la http://www.pensiuneapanicel.ro/. Farmecul locului este foarte bine pus in valoare aici. Dimineti de neuitat in care priveam de la balcon caii pascand, varfuri de munti inzapeziti, senzatia ca ne-am apropiat asa de mult de locul in care cerul atinge pamantul...

Pensiunea Panicel este la 2 km de Rasnov, si putin mai mult de Bran. In prima zi am mers la Castelul Bran, renuntand totusi in a-l mai vizita in favoarea targuletelor si a unei lungi plimbari prin ploaie.

La un moment dat plimbarea a capatat directie fiindca din departare am auzit glasul inconfundabil a lui Mircea Vintila. Desi am ajuns destul de tarziu, am mai prins ultimele melodii ale recitalului, incununate de fotografiile pe care le-am facut impreuna si autograful primit.

Sambata am vizitat manastirea Sinca Veche, la baza ei se afla o grota ce se crede a fi cea mai veche manastire dintr-o zona foarte mare, aici gasindu-se obiceiul de a exista doua altare in biserica. In tavanul ei se afla o gaura pana la suprafata folosita de preoti ca sursa de lumina dupa care se mutau pentru a putea citi in biserica.
Mai sus putin, urcand niste trepte delimitate ingrijit cu crengi de copac, ajungeam la constructia cea noua, o manastire formata din trei vietuitori, intocmita dupa randuiala Sfantului Munte.
Paraclisul are icoane deosebite si ferastruici cu vitralii. Ascunsa in poalele muntelui pare pierduta, iar gasirea ei este o adevarata uimire copilareasca: "Si aici traiesc oameni!"