Cat de mult ne dedicam copilului?

Am citit aici un articol interesant despre consecintele unei prea mari preocupari pentru cresterea copiilor. Autoarea, Jean Liedloff, a facut cercetari asupra felului in care sunt crescutii copiii atat in societatea occidentala cat si in anumite triburi indiene din America de Sud. Desi la inceput nu imi suradea ideea bunului salbatic care isi creste copiii mai bine decat noi oamenii civilizati, trebuie sa recunosc ca observatiile lui mi s-au parut extrem de relevante.

Se pare ca in triburile studiate copiii sunt crescuti intr-o maniera mai lejera, fara a li se dedica foarte multa atentie, dar in acelasi timp si fara a-i neglija. Copiii petrec cea mai mare parte a timpului in jurul adultilor, urmarindu-i pe acestia in timpul activitatilor zilnice, ajutandu-i dupa puteri si in restul timpului jucandu-se cu altii copii. Cand nu pot merge inca, sunt purtati tot timpul in spate, fiind inca de mici partasi la toate actiunile pe care le vor face ei insisi cand vor creste.
In vreme ce, in lumea noastra, copiii devin adesea centrul vietii unor parinti care, in incercarea de a nu-i neglija, au trecut in extrema cealalta, devenind prea axati pe presupusele nevoi ale copiilor. Adesea parintii moderni isi asaza pruncii intr-un patut si de acolo se joaca cu ei, le vorbesc sau ii admira. Chiar cand incep sa mearga, copii raman in centrul atentiei, parintii jucandu-se cu ei sau vorbindu-le, dar intr-o maniera care accentueaza aceasta separare copil-adult: copii cu jocurile, adultii cu treburile; cele doua nu trebuie sa se intersecteze. Surprinzator pentru parinti, copiii nu sunt totusi multumiti cu acest tratament si ajung adesea sa planga, sa faca scene si sa tipe aparent fara motiv, sa nu-i mai multumeasca nimic. Cei mai nemultumiti devin cand intr-un final parintele vrea sa faca si altceva decat jocul cu pruncul, sa-si indeplineasca de exemplu treburile zilnice.

Autoarea articolului gaseste problema in tocmai faptul ca in loc sa fie facuti partasi activitatilor adultilor, copii sunt izolati intr-o lume a lor, in care parintele este un partener de joaca full-time si care trebuie chiar sa ceara permisiunea pentru a intreprinde alte activitati. Solutia propusa ar fi: parinti vedeti-va de treburile voastra cand sunt de facut, lasati-l pe copil sa va observe la treaba in vreme ce ii oferiti suficiente lucruri cu care sa se poata tine ocupat cat dumneavoastra lucrati.
Parintii se straduiesc prea mult sa-i multumeasca pe copii, atat de mult incat nici nu realizeaza ca acestia nu au nevoie de asa de multa stimulare si atentie, cat de exemplul concret al unui adult care isi indeplineste activitatile zilnice (asa cum va face si copilul cand va creste). Autoarea accentueaza faptul ca un copil are o inclinatie naturala catre observatie si imitatie si aceasta inclinatie e implinita cel mai bine prin observarea parintilor sai in conditii de viata normale, si nu prin joc copilaresc cu un adult. El este de parere ca atunci cand un adult se intrerupe mereu din lucru pentru a raspunde oricarui capriciu al copilului, transmite de fapt mesaje cum ca nu ar stii de fapt ce e de facut, ca nu e stapan pe situatie, ba mai mult ca ar astepta indrumari de la micutul de 2-3 ani, care dimpotriva se asteapta ca parintele sa fie calm, competent si cat de cat sigur pe sine. Articolul ofera cateva exemple care ilustreaza aceste afirmatii. Concluzia este ca parintii ar trebui sa aiba controlul asupra copiilor, control inteles nu ca o autoritate exacerbata, ci doar ca ceva firesc cand vine vorba de cine trebuie sa ia deciziile intr-o famile cu copilasi de varsta mica. Copiii au nevoie sa fie permanent reasigurati ca parintele stie ce e de facut, iar cand acesta este nesigur si ii ofera prea multa libertate (de care micutul nu se poate inca folosi), copilul il va provoca prin orice mijloace pana la restabilirea ordinii firesti.

Deseori vad in jurul meu parinti nemultumiti de copii lor, desi afirma ce le ofera acestora totul. Sunt parinti care se considera obositi, epuizati de ingrijirea copilului, care se simt constransi sa ii acorde acestuia toate resursele lor de timp si atentie, si se mira totusi de ce el nu este un mielusel, ascultator si fericit. Cunosc mame care gatesc doar pe fuga (sau cand copilul doarme), deoarece nu vor sa faca aceasta cat copilul se joaca prin preajma lor in bucatarie (daca se loveste? daca strica ceva?!) sau petrec toata ziua jucand-se cu acesta in camera lui. Tot programul familiei este centrat in mod excesiv in jurul copilului, pana ce el devine usor usor un mic tartor care dicteaza viata celor doi adulti.

Nu sunt de parere că viata de dinaintea nasterii unui copil poate continua neschimbata dupa venirea acestuia. Dar nicio schimbare radicala nu mie se pare la locul ei. Din experienta am gasit concluziile autoarei foarte relevante: e mai placut atat pentru mame cat si pentru copii sa fie parte unui program zilnic normal, punctat si de joculete, dar mai ales de activitati firesti de-ale adultilor. In acest fel si copilul invata cate ceva si isi dezvolta spiritul de observatie, de imitatie si de independenta si mama are mai multa libertate sa faca si lucruri necesare, dar si unele dragi sufletului, fara sa simta ca pruncul ii acapareaza in mod nedrept toata viata. Cred ca aceasta e o solutie echilibrata, care face loc si bucuriei de avea mai multi copii.

Alexandra