Ce este scoala de fapt? (II)

Am promis ca revin cu un rezumat al unui articol foarte interesant despre cat de utila este in fapt scoala.
Articolul incearca sa puna sub semnul intrebarii cateva ideii despre scoala considerate ca de la sine intelese:

1) Şcolarizarea este singurul mod de a primi educaţie de calitate.
2) Şcolarizarea este singurul mod în care copiii învaţă să socializeze corect şi sănătos.
3) Şcolarizarea este singura bază solidă, fără de care nu poţi avea succes în viaţă în societatea noastră.

Prima afirmatie vrea sa induca oamenilor ideea ca nimeni nu este capabil să îi înveţe pe copii ceea ce au nevoie să ştie, în afara unor specialişti autorizaţi, care nu sunt de găsit decât în şcoli. Ceea ce inseamna ca toti copiii ar avea nevoie să ştie neapărat tot ceea ce conţine curriculum-ul unic emis de către stat; profesorii din şcoli ar fi “specialişti” atât în domeniul pe care îl predau cât şi în diverse metode de predare; altă cale nu există, sau este mult inferioară.

Dar, asa cum mi-am dat si eu seama din propria experienta copiii nu au nevoie să ştie tot ceea ce se predă acum în şcoli. Dupa cateva saptamani sau luni, marea majoritate a informatiei se uita! Deseori se invata doar pentru a reproduce informatiile la o eventuala testare si cand aceasta a trecut, se sterg cu totul.

Foarte multi sunt de parere (mai ales parintii sau tocilari cum am fost si eu :) ca memorarea a tot felul de lucruri este importantă pentru dezvoltarea creierului sau pentru păstrarea lui activă. O idee nu numai greşită, dar chiar contrazisă de cercetările recente: memorarea de informaţii fără o motivaţie interioară, cu efort, inhibă curiozitatea naturală care ne face să învăţăm cu plăcere.

In scoala se memoreaza enorm. Intr-adevar, este nevoie de o educaţie elementară care trebuie să includă cititul, scrisul şi socotitul, ceva din istorie, geografie, biologie şi tot aşa. Dar gradul de specializare la care se ajunge în şcoli în fiecare dintre aceste domenii este mult exagerat.

In plus, statul porneste de la ideea ca toti copiii au nevoie, ba chiar trebuie, să înveţe exact aceleaşi lucruri, ceea ce este cu totul gresit; oamenii sunt foarte diferiti, ce-l intereseaza pe unul, pe altul il lasa complet rece. In afara anumite elemente de baza, pe care toti ar trebui sa le stie cat de cat, fiecare ar trebui lasat sa aleaga ce anume vrea sa studieze, in functie de interese si aptitudini.

Ceea ce este uşor de văzut însă, este că motivaţia interioară este cea care contează de fapt întotdeauna. Ceea ce ţi se impune poate părea să aibă rezultate pe termen scurt. Lucrurile cu care rămâi de fapt şi cele pe care le mai înveţi de-a lungul vieţii, sunt, cu adevărat, produsul exclusiv al intereselor tale.

Copiii au o dorinta naturala de a descoperi lumea din jur, dar scoala, cu rigurozitatea sa, nu face decat sa o inhibe. Atunci cand esti nerabdator sa inveti ceva, apare acest sistem care iti impune, cand, cum si cat sa inveti, orar la care se adaugă tot felul de teme impuse: ore întregi de adaptare la instituţia totală (cu care nu te vei mai întâlni de-a lungul vieţii decât dacă alegi să intri în armată, mănăstire sau închisoare).

Foarte mulţi ajung să aibă oroare de ideea de învăţat în sine. Se pare ca majoritatea oamenilor asociaza ideea de a invata cu ceva obositor impreuna cu o uşoară reţinere, căci ştim cu toţii că de fapt “e spre binele nostru”. Intr-adevar, si eu simt dupa 18 ani de scoala ca nu m-as mai intoarce sub nicio forma intr-o institutie de invatamant public. Prefer sa invat singura cum pot. Ideea de examene imi provoaca o usoara teama si imi readuce in minte cat de mult trebuie sa te silesti in timpul scolii ca sa faci fata cu bine. Cred ca scoala in Romania se bazaeaza pe frica, pe coercitie si nu pe o idee clara de a-i ajuta pe copii sa invete lucruri frumoase, folositoare, intr-o maniera proprie lor, cu bucurie si drag.

Mi-a mers la inima acest articol. Urmatoarea mea intrebare este, ce se poate face pentru copiii nostri?

Alexandra