Placinta cu dovleac

Atunci cand eram mica placinta mea preferata era cea de dovleac. In orice sezon m-ai fi intrebat ce dulce prefer, n-as fi uitat gustul inconfundabil al placintei cu dovleac a mamei. Acum doua seri am indraznit sa incerc varianta mea.


Asftel ca, pentru aluat, am folosit:

375 gr faina
1 pach margarina unirea (specific asta, pentru ca cineva a incercat cu un tip de margarina straina si nu i-a iesit aluatul) taiata feliute
4 linguri apa
3 linguri ulei
1 lingura otet (de mere)

Ingredientele se amesteca pana cand compozitia se desprinde de pe mana. Cand am format o bila de aluat o invelim in folie alimentara si o dam la rece.
Acest aluat este grozav si pentru placinta cu mere, cat si pentru cea cu branza (dulce sau sarata).
Se face foarte usor si nu are secrete, reuseste de fiecare data. :)

Bun, acum compozitia de dovleac. Eu am pus aici, cam:

1,5 kg de dovleac curatat
6 linguri de zahar
jumatate de lingurita de scortisoara
2 pliculete zahar vanilat

Dovleacul se da prin razatoare si se pune intr-o cratita cu fundul mai lat impreuna cu zaharul si se da la foc. Se caleste timp de 10 minute, amestecand. Spre sfarsit se adauga scortisoara si zaharul vanilat. Se amesteca din nou.

Cand e gata, se intinde aluatul impartindu-l in doua buncati inegale. Cea putin mai mare se va pune la fundul tavii cuptorului(dupa ce am tapetat-o cu hartie de copt). Deasupra se pune dovleacul, urmat de coca ramasa, intinsa si ea. Chiar daca nu ne ajunge coca pentru a doua foaie pe toata suprafata dovleacului, nu este o problema.

Se da la cuptor, la foc potrivit, pana cand este usor rumenita deasupra.

Pofta mare!

Eugenia

Cat de mult ne dedicam copilului?

Am citit aici un articol interesant despre consecintele unei prea mari preocupari pentru cresterea copiilor. Autoarea, Jean Liedloff, a facut cercetari asupra felului in care sunt crescutii copiii atat in societatea occidentala cat si in anumite triburi indiene din America de Sud. Desi la inceput nu imi suradea ideea bunului salbatic care isi creste copiii mai bine decat noi oamenii civilizati, trebuie sa recunosc ca observatiile lui mi s-au parut extrem de relevante.

Se pare ca in triburile studiate copiii sunt crescuti intr-o maniera mai lejera, fara a li se dedica foarte multa atentie, dar in acelasi timp si fara a-i neglija. Copiii petrec cea mai mare parte a timpului in jurul adultilor, urmarindu-i pe acestia in timpul activitatilor zilnice, ajutandu-i dupa puteri si in restul timpului jucandu-se cu altii copii. Cand nu pot merge inca, sunt purtati tot timpul in spate, fiind inca de mici partasi la toate actiunile pe care le vor face ei insisi cand vor creste.
In vreme ce, in lumea noastra, copiii devin adesea centrul vietii unor parinti care, in incercarea de a nu-i neglija, au trecut in extrema cealalta, devenind prea axati pe presupusele nevoi ale copiilor. Adesea parintii moderni isi asaza pruncii intr-un patut si de acolo se joaca cu ei, le vorbesc sau ii admira. Chiar cand incep sa mearga, copii raman in centrul atentiei, parintii jucandu-se cu ei sau vorbindu-le, dar intr-o maniera care accentueaza aceasta separare copil-adult: copii cu jocurile, adultii cu treburile; cele doua nu trebuie sa se intersecteze. Surprinzator pentru parinti, copiii nu sunt totusi multumiti cu acest tratament si ajung adesea sa planga, sa faca scene si sa tipe aparent fara motiv, sa nu-i mai multumeasca nimic. Cei mai nemultumiti devin cand intr-un final parintele vrea sa faca si altceva decat jocul cu pruncul, sa-si indeplineasca de exemplu treburile zilnice.

Autoarea articolului gaseste problema in tocmai faptul ca in loc sa fie facuti partasi activitatilor adultilor, copii sunt izolati intr-o lume a lor, in care parintele este un partener de joaca full-time si care trebuie chiar sa ceara permisiunea pentru a intreprinde alte activitati. Solutia propusa ar fi: parinti vedeti-va de treburile voastra cand sunt de facut, lasati-l pe copil sa va observe la treaba in vreme ce ii oferiti suficiente lucruri cu care sa se poata tine ocupat cat dumneavoastra lucrati.
Parintii se straduiesc prea mult sa-i multumeasca pe copii, atat de mult incat nici nu realizeaza ca acestia nu au nevoie de asa de multa stimulare si atentie, cat de exemplul concret al unui adult care isi indeplineste activitatile zilnice (asa cum va face si copilul cand va creste). Autoarea accentueaza faptul ca un copil are o inclinatie naturala catre observatie si imitatie si aceasta inclinatie e implinita cel mai bine prin observarea parintilor sai in conditii de viata normale, si nu prin joc copilaresc cu un adult. El este de parere ca atunci cand un adult se intrerupe mereu din lucru pentru a raspunde oricarui capriciu al copilului, transmite de fapt mesaje cum ca nu ar stii de fapt ce e de facut, ca nu e stapan pe situatie, ba mai mult ca ar astepta indrumari de la micutul de 2-3 ani, care dimpotriva se asteapta ca parintele sa fie calm, competent si cat de cat sigur pe sine. Articolul ofera cateva exemple care ilustreaza aceste afirmatii. Concluzia este ca parintii ar trebui sa aiba controlul asupra copiilor, control inteles nu ca o autoritate exacerbata, ci doar ca ceva firesc cand vine vorba de cine trebuie sa ia deciziile intr-o famile cu copilasi de varsta mica. Copiii au nevoie sa fie permanent reasigurati ca parintele stie ce e de facut, iar cand acesta este nesigur si ii ofera prea multa libertate (de care micutul nu se poate inca folosi), copilul il va provoca prin orice mijloace pana la restabilirea ordinii firesti.

Deseori vad in jurul meu parinti nemultumiti de copii lor, desi afirma ce le ofera acestora totul. Sunt parinti care se considera obositi, epuizati de ingrijirea copilului, care se simt constransi sa ii acorde acestuia toate resursele lor de timp si atentie, si se mira totusi de ce el nu este un mielusel, ascultator si fericit. Cunosc mame care gatesc doar pe fuga (sau cand copilul doarme), deoarece nu vor sa faca aceasta cat copilul se joaca prin preajma lor in bucatarie (daca se loveste? daca strica ceva?!) sau petrec toata ziua jucand-se cu acesta in camera lui. Tot programul familiei este centrat in mod excesiv in jurul copilului, pana ce el devine usor usor un mic tartor care dicteaza viata celor doi adulti.

Nu sunt de parere că viata de dinaintea nasterii unui copil poate continua neschimbata dupa venirea acestuia. Dar nicio schimbare radicala nu mie se pare la locul ei. Din experienta am gasit concluziile autoarei foarte relevante: e mai placut atat pentru mame cat si pentru copii sa fie parte unui program zilnic normal, punctat si de joculete, dar mai ales de activitati firesti de-ale adultilor. In acest fel si copilul invata cate ceva si isi dezvolta spiritul de observatie, de imitatie si de independenta si mama are mai multa libertate sa faca si lucruri necesare, dar si unele dragi sufletului, fara sa simta ca pruncul ii acapareaza in mod nedrept toata viata. Cred ca aceasta e o solutie echilibrata, care face loc si bucuriei de avea mai multi copii.

Alexandra

Mamaliga cu branza la cuptor

Eugenia a venit cu ideea sa adaugam o rubrica cu retete pe care le pot gusta si copilasii nostri.

Ce inseamna pentru mine o reteta buna si pentru copii:

-contine fie legume, de toate felurile, fie pui, vita sau peste, fie oua si lactate.

-nu are nimic prajit in ea, de preferinta nici macar ceapa calita

-nu contine condimente (de la piper la celebrul Delicat)

-nu foloseste margarina, ci doar ulei vegetal sau unt

Cam acestea sunt criteriile mari. Sigur, pediatrii din toata lumea vor mai adauga cateva interdictii, dar eu una incerc sa pastrez cat de cat un echilibru.

O reteta pe care am gatit-o pentru Nectarie de cand mananca si el binisor a fost aceasta, e gustoasa si usor de facut.

Avem nevoie de:

500 g malai

700 g branza mai nesarata

300 g iaurt

150 g smantana

50 g cascaval

2 oua

o legatura de marar

sare

Mai intai se pregateste o mamaliga moale, fierband malaiul in 1,5 l de apa cu sare (eu una nu stau sa o mestec 20 de minute ca la carte, o pun la fiert intr-o oala teflonata si mai mestec din cand in cand sa nu se lipeasca prea tare).

In timp ce fierbe mamaliga, pregatim compozitia. Se rade branza, se fierb ouale tari, se curata de coaja si se taie felii, separat se rade si cascavalul, se toaca marunt mararul.

Ungem o tava cu ulei in strat foarte subtire si turnam jumatate din mamaliga. Se acopera bine toata suprafata, dupa care punem in straturi: branza, mararul, iaurtul, restul de mamaliga, smantana si cascavalul.

Se da la cuptor sa se rumeneasca si se serveste calda cu iaurt.

Alexandra

Ce este scoala de fapt? (II)

Am promis ca revin cu un rezumat al unui articol foarte interesant despre cat de utila este in fapt scoala.
Articolul incearca sa puna sub semnul intrebarii cateva ideii despre scoala considerate ca de la sine intelese:

1) Şcolarizarea este singurul mod de a primi educaţie de calitate.
2) Şcolarizarea este singurul mod în care copiii învaţă să socializeze corect şi sănătos.
3) Şcolarizarea este singura bază solidă, fără de care nu poţi avea succes în viaţă în societatea noastră.

Prima afirmatie vrea sa induca oamenilor ideea ca nimeni nu este capabil să îi înveţe pe copii ceea ce au nevoie să ştie, în afara unor specialişti autorizaţi, care nu sunt de găsit decât în şcoli. Ceea ce inseamna ca toti copiii ar avea nevoie să ştie neapărat tot ceea ce conţine curriculum-ul unic emis de către stat; profesorii din şcoli ar fi “specialişti” atât în domeniul pe care îl predau cât şi în diverse metode de predare; altă cale nu există, sau este mult inferioară.

Dar, asa cum mi-am dat si eu seama din propria experienta copiii nu au nevoie să ştie tot ceea ce se predă acum în şcoli. Dupa cateva saptamani sau luni, marea majoritate a informatiei se uita! Deseori se invata doar pentru a reproduce informatiile la o eventuala testare si cand aceasta a trecut, se sterg cu totul.

Foarte multi sunt de parere (mai ales parintii sau tocilari cum am fost si eu :) ca memorarea a tot felul de lucruri este importantă pentru dezvoltarea creierului sau pentru păstrarea lui activă. O idee nu numai greşită, dar chiar contrazisă de cercetările recente: memorarea de informaţii fără o motivaţie interioară, cu efort, inhibă curiozitatea naturală care ne face să învăţăm cu plăcere.

In scoala se memoreaza enorm. Intr-adevar, este nevoie de o educaţie elementară care trebuie să includă cititul, scrisul şi socotitul, ceva din istorie, geografie, biologie şi tot aşa. Dar gradul de specializare la care se ajunge în şcoli în fiecare dintre aceste domenii este mult exagerat.

In plus, statul porneste de la ideea ca toti copiii au nevoie, ba chiar trebuie, să înveţe exact aceleaşi lucruri, ceea ce este cu totul gresit; oamenii sunt foarte diferiti, ce-l intereseaza pe unul, pe altul il lasa complet rece. In afara anumite elemente de baza, pe care toti ar trebui sa le stie cat de cat, fiecare ar trebui lasat sa aleaga ce anume vrea sa studieze, in functie de interese si aptitudini.

Ceea ce este uşor de văzut însă, este că motivaţia interioară este cea care contează de fapt întotdeauna. Ceea ce ţi se impune poate părea să aibă rezultate pe termen scurt. Lucrurile cu care rămâi de fapt şi cele pe care le mai înveţi de-a lungul vieţii, sunt, cu adevărat, produsul exclusiv al intereselor tale.

Copiii au o dorinta naturala de a descoperi lumea din jur, dar scoala, cu rigurozitatea sa, nu face decat sa o inhibe. Atunci cand esti nerabdator sa inveti ceva, apare acest sistem care iti impune, cand, cum si cat sa inveti, orar la care se adaugă tot felul de teme impuse: ore întregi de adaptare la instituţia totală (cu care nu te vei mai întâlni de-a lungul vieţii decât dacă alegi să intri în armată, mănăstire sau închisoare).

Foarte mulţi ajung să aibă oroare de ideea de învăţat în sine. Se pare ca majoritatea oamenilor asociaza ideea de a invata cu ceva obositor impreuna cu o uşoară reţinere, căci ştim cu toţii că de fapt “e spre binele nostru”. Intr-adevar, si eu simt dupa 18 ani de scoala ca nu m-as mai intoarce sub nicio forma intr-o institutie de invatamant public. Prefer sa invat singura cum pot. Ideea de examene imi provoaca o usoara teama si imi readuce in minte cat de mult trebuie sa te silesti in timpul scolii ca sa faci fata cu bine. Cred ca scoala in Romania se bazaeaza pe frica, pe coercitie si nu pe o idee clara de a-i ajuta pe copii sa invete lucruri frumoase, folositoare, intr-o maniera proprie lor, cu bucurie si drag.

Mi-a mers la inima acest articol. Urmatoarea mea intrebare este, ce se poate face pentru copiii nostri?

Alexandra

Incercari de martisoare, in asteptarea Targului de Martisor (de la MTR)

Eugenia

La Snagov, cu lebede

Pe Snagov au venit lebede. Vreo trei mai prietenoase au venit sa manance paine cu noi. Iata-le!

Eugenia

Prima vestuta pentru Nectarie

In sfarsit dupa multe incercari si trei tricotaje ratate am reusit sa termin vestuta despre care vorbeam; cu ajutorul bunei mele vecine Sanda care a stat sa buchiseasca tainele tricotatului cu mine. Este extrem de simpla, dar sunt tare bucuroasa ca am dus-o la bun sfarsit. In plus se pare ca m-a luat valul cand am facut masuratorile, iar lui Nectarie ii vine pana la genunghi. Dar candva tot sper sa o poarte.

Acum am inceput ceva un pic mai dificil, un fular cu model, pe care l-am luat de aici.

Imi place din ce in ce mai mult tricotez si am inceput sa descoper o multime de site-uri in engleza care au tipare gratuite si destule sfaturi bune. Le voi afisa si pe blog in curand.

Alexandra

Miercurea fara cuvinte

Invitatie la ceai (pe Calea Victoriei)

Asta-seara am petrecut frumos impreuna cu Alexandra si sotii nostri la un ceai. Cele cateva fotografii sunt menite sa relateze despre atmosfera din ceainaria de pe calea Victoriei.

Ati putea sa si treceti pe langa ceainarie, daca lasati grijile zilnice si pasul repede sa va duca fara a lua aminte primprejur. Atat este de retras si cuminte acest loc linistitor, ca o oaza in care pasesti din vacarmul orasului.
Pozele nu cred ca au reusit sa surprinda asa de bine ceea ce simt eu acolo, dar chiar si asa, le postez aici.

In seara aceasta, dintr-o mare diversitate de ceaiuri (negre, verzi, roiboos, oolong, ne-ceaiuri) am servit un roiboos verde cu fructe de padure si tarte asortate.

Tot in ceainarie se vand si ceainice (multe sunt lucrate manual) si accesorii pentru prepararea ceaiului, am fotografiat cateva care mi-au placut in mod deosebit.

Ena

Prietenia adevarata

M-am gandit sa impartasesc aici cateva cuvinte despre prietenie ale Sfantului Ioan Gura de Aur, care mi-au atins inima intr-o vreme imi puneam intrebari asupra adancimii legaturilor dintre oameni. Imaginea zugravita de sfant este parca din alta lume si dupa minunarea de la inceput am crezut ca asa ceva nu se mai gaseste in vremurile noastre, cine are sau poate fi un astfel de prieten? Dar nadejdea imi spune ca se poate inca, cu mila lui Dumnezeu.

Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.

Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine, se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică].(...) Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi care se iubesc cu căldură.

Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în flecare zi, nu se satură. Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru sine.
Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el]. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] în locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei (...)

Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine. Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al său, şi acela din partea sa să facă dovada aceleiaşi dragoste. „Şi cum e cu putinţă”, ar zice [careva], „să afli pe unul ca acesta”? într-adevăr, nu e cu putinţă, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea, este foarte cu putinţă. Că dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atâtea despre dragoste.

Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. (...) Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă, ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască decât să primească vreun dar. (...) Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. (...) Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Mai jos sunt icoanele Sfintilor Grigorie Teologul si Vasile cel Mare , care au fost prieteni foarte buni din tinerete si pana la sfarsitul vietii, fara indoiala o prietenie de felul celeia descrise de Sfantul Ioan Gura de Aur, asa cum se poate citi in vietile lor aparute la Editura Bizantina (aici si aici).

Alexandra

Jocuri pentru copii mici

Am citit de curand cartea Nasterea la romani de Simeon Florea Marian (Ed. Saeculum 2008) in care am gasit o multime de jocuri interesante pe care le jucau cu copilasii lor micuti de 1-2 ani (cum e Nectarie) mamele din secolul al XIX-lea. Lucrurile era pe atunci multe mai simple, fara jucarii sofisticate, da poate era si mai multa dragoste si rabdare.

Iata cateva care mi-au placut in mod deosebit:

Cand vrea sa-si linisteasca copilul care prea nu sta locului, mama il ia frumos de jos, il pune pe genunchele stang, il tine cu mana stanga la spate ca sa nu cada, iar cu dreapta ia pe rand cate un degetut de al copilului, incepand de la cel mare si zice:

Iesta la vitei
Iesta la purcei
Iesta la gaste
Iesta la rate
Iesta sfarc acasa!

si cand zice sfarc acasa! sfarc!, gadila pe prunc incet pe foale, el rade cu hohot, uita a se cere jos si zice fa mama!, semn ca-i place asta distractie.

sau

Copilul e plictisit. Mama-i canta dar nu poate sa-l scoata din plictiseala. Atunci ii prinde cu degetul mare si cel aratator de la mana dreapta pielea dosului mainii baiatului si tragand-o in sus cu mama cu tot canta:

-Pitigaie, gaie
Ce duci in tigaie?
-Un picior de oaie!
Cine ti l-a dat!
-Popa din Bargau,
Tina-l Dumnezeu!

La vorbele Tina-l Dumnezeu ii lasa manuta in jos i il gadila frumos la foale, pana ce ii starneste rasul, si copilul sare din plictiseala ii zice fa mama!. Cum sa fac dragul mamii? Fa poa, ca din toate cuvintele auzite cuvantul popa i-a ramas in memorie caci il mai auzise de multe ori.

sau

Cand seara copilul nu vrea sa adoarma caci inca mai are energie mama zice ca de-a taria nu poti face pe nimeni sa doarma, nu mi-e nenica daca voi mai sta olaca cu el. Deodata ii vine o idee. In camera arde o lumanare, pe perete sunt umbre: a ei si a copilului. Atrage atentia copilului, el nu se sperie, apoi mama isi zice preumbla degetele pe perete imitand mersul paianjenului si zicand:

Merge goanga pe perete
Si-apuca copilul de ureche!

iar la vorbele de ureche il apuca cu degetele frumos de ureche, iar copilul nabuseste intr-n ras voios.

Alexandra

Sufletele in burtica

Am gasit in cartea Nasterea la romani de Simeon Florea Marian (Ed. Saeculum 2008) o denumire foarte frumoasa pe care romanii din Transilvania o dadeau femeii insarcinate, ii spuneau ca este in starea darului.

Tot acolo, o cimilitura din Bucovina descrie femeia insarcinata astfel:

Merge duda pe carare,

Patru ochi, patru picioare,

Patruzecii de unghisoare.

Se pare ca romanii din vechime stiam mult mai bine decat noi ca acolo in burtica este o fiinta vie, un omulet cu ochisori, picioruse si chiar unghii...

In zilele noastre copilasul din burtica deseori nici nu e considerat viu, daramite o fiinta umana.

Asa ca m-am bucurat sa dau peste aceasta poza, care sugereaza, daca avem ochi sa vedem, ca in burtica mamelor se afla sufletele jucause care abia asteapta sa vina pe lume.

Lupta mamicilor pentru copiii lor incepe din timpul sarcinii

Am gasit acest blog interesant care aduna laolalta toate informatiile pe care o viitoare mamica trebuie sa le stie despre drepturile ei in fata angajatorului si a statului, incepand de la faptul ca pe perioada sarcinii are dreptul sa-si reduca progamul de lucru la 6 ore fara a i se modifica salariul pana la actele necesare pentru obtinerea noii indemnizatii de 85%. Si multe altele. Foarte util si binevenit!

Sunt de parere ca trebuie sa profitam de toate facilitatile pe care cu chiu cu vai statul le ofera mamacilor, dar pentru aceasta e nevoie adesea de multa rabdare, mai nimic nu vine de la stat (si poate de nicaieri) fara un pic de lupta.

Alexandra

Ce este scoala de fapt? (I)

In ultima vreme am purtat discuitii cu o buna prietena si fosta colega despre ce a insemnat scoala pentru noi si cat de mult ne-a fost (sau nu) de folos.
Am ajuns la concluzia ca, cel putin pe mine, scoala m-a invatat extrem de multe lucruri nefolositoare si care nu-mi vor trebui niciodata. Mai mult, deoarece am fost o eleva constiincioasa am pierdut foartemult timp studiind si aprofundand lucruri absolut inutile pentru viitorul meu si complet nepotrivite cu felul meu de a fi. O multime de vreme risipita.
Apoi un alt lucru pe care l-am descoperit a fost ca educatia noastra s-a facut de fapt prin intermediul fricii: de nota, de lucrare, de ascultatul la tabla, de bac s.am.d. Si o mare presiune pusa pe umerii unor copii care nu o pot duce si deseori sunt doborati de ea.
Am invatat mult, cu teama, lucruri inutile, majoritatea teoretice, tehniciste, in detrimentul partilor practice, de care ma lovesc acum si pe care trebuie sa le iau de la zero. Degeaba stiam sa rezolv probleme sofisticate de matematica (oricum am uitat totul) daca acum, ca sotie si mama care-si ia in serios noua cariera, buchisesc tricotatul, gatitul si alte lucruri din sfera domestica, pe care nu le-am invatat la vreme si care in scoala romaneasca sunt foarte desconsiderate.
Sigur ca au fost si lucruri bune pe care le-am aflat din scoala si in fond, vrand nevrand sunt un produs al ei, totusi cred ca s-ar putea invata si altfel, oferind mai mult din ceea ce copilul chiar are nevoie si incercand sa strici cat mai putin. De as avea mintea de acum multe le-as face diferit, numai ca o mare problema o reprezinta chiar sistemul de invatamant, nu tine doar de alegerea copilului.

Asa ca nu mica mi-a fost bucuria cand am gasit mai multe articole pe internet (aici si aici) care abordau problema dintr-un punct de vedere asemanator cu al meu, si cu argumente solide. Voi reveni in curand cu un rezumat.

Alexandra

Manastirea Cernica - ianuarie 2009

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Iesire facuta de Ena si familia la Sfanta Manastire Cernica

14 ianuarie 2009

Ceaiul

Oricum am da-o, ceaiul pare a fi cel putin un obicei sanatos.
Eu, personal, ma delectez aproape in fiecare seara cu un ceai, sorbit impreuna cu familia in timp ce luam cina sau o gustare. Nu este un ritual, este o placere, si, asa cum e scris pe placuta unei ceainarii, "ne venim in fire".

Ceaiul merge degustat cu un fursec, cu o carte buna, cu fructe uscate, atunci cand ploua, cand avem musafiri, ca sa ne "usuram" stomacul, inainte de a dormi sau pentru a dormi, atunci cand vrem sa ne racorim (ice tea), la ora cinci, cand suntem bolnavi... sau nu, s.a.m.d.

Iata cum, trecand prin enumerarea de mai sus, am ajuns la concluzia ca ceaiul este o parte importanta a vietii facand-o, deseori, mai placuta. Asa ca ii dedic un nou capitol din blog, sperand sa pot strange informatii, ceainarii, proprietati si altele care sa va foloseasca.

Pentru inceput, iata teoria.



Ceaiul este o băutură obţinută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia sinensis (L.).

În funcţie de gradul de oxidare a frunzelor, cele patru tipuri principale de ceai sunt: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong şi ceaiul negru. Compoziţia chimică a ceaiului variază în funcţie de recoltă, condiţii pedoclimatice şi metoda de prelucrare; dintre componenţi amintim: teina (alcaloid asemănător cu cel care se găseşte in cafea, maté şi nucile de cola), tanin şi uleiuri volatile.

Producţia mondială de ceai este estimată la circa 3,15 milioane de tone anual.
Termenul ceai desemnează şi infuziile din alte plante decât Camellia sinensis, cum ar fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus linearis), condimente, mentă, muşeţel, fructe uscate etc.

Wordless Wednesday

Mancarica scazuta cu fasole verde si mere

M-am aventurat la felul 2 sa pregatesc ceva cu legume si fructe la un loc. Mai exact, am folosit asa:

cca 300 gr fasole verde (din conserva)
4 cartofi, curatati si spalati
3 mere potrivite
pulpele, aripile de la un pui
o legatura de zarzavaturi pentru supa
(putin patrunjel radacina, telina, morcov)
doua-trei felii slanina taiate bucatele

Pentru inceput am facut o supa din zarzavaturi si carnea de pui. Explicata o gasiti si aici, la supa de carne.
Carnea am scos-o din supa si am calit-o in putin unt impreuna cu bucatelele de slanina.
Apoi, am calit putin cartofii (separat) si am adaugat, cand au fost gata, supa cat sa-i acopar si i-am lasat la fiert cu focul mic.
Tot separat, am inabusit merele, curatate si taiate in bucati, in putina apa cu zahar, un dramulet de otet (ca mie nu-mi prea place) si o bucata potrivita de scortisoara.
Peste cartofi am adaugat intai carnea si merele, iar spre sfarsit fasolea scursa (din conserva).

La final, potrivim de sare si piper si adaugam verdeata tocata.
Sotul meu a fost incantat. Va urez acelasi lucru. :)

Ena

Supa de cartofi cu carne de pui si smantana

Aici am gasit o fotografie care aduce cu supa aceasta

Supa aceasta este dedicata lui Nectarie si, prin extensie, Alexandrei careia ii urez spor la treaba. Eu am facut-o de curand si chiar nu ma asteptam sa fie atat de delicioasa. Alexandra, pune tu poze! Asa ma asigur ca o sa o faci si tu! :P

Pentru supa de carne, avem nevoie de:

150 gr legume pentru supa (eu am pus telina, ceapa, morcov, radacina de patrunjel)
cca 600 gr carne de pui (adica pulpa si piept, dar merge orice parte)
1 foaie dafin, putin cimbru, cateva frunze patrunjel

Carnea de pui se da intr-un clocot si se spala din apa respectiva, apoi se pune la foc impreuna cu legumele si condimentele de mai sus. Cand au fiert, se pastreaza carnea separat, iar supa se strecoara.

La supa de cartofi, punem:

ceapa (50 gr)
200gr cartofi curatati
50 gr telina
2 linguri de unt
1,5 l supa limpede de carne
sare, nucsoara
smanatana
3-4 catei usturoi

Ceapa, cartofii si telina taiate cubulete, impreuna cu usturoil zdrobit se pun intr-o cratita in cele 2 linguri de unt si se calesc. Apoi se adauga supa de carne si se fierbe la foc redus.

Se paseaza cu blenderul si se condimenteaza cu sare si nucsoara pana se omogenizeaza.

Punem apoi carnita de pui si, la servire, atasam smanatana dupa gustul fiecaruia.

Este o supa incantatoare. Sa aveti pofta!

Ena

Felicitari de Dragobete/Sfantul Valentin - Valentine's day cards

Un ursulet indragostit... Mai multi ursuleti indragostiti...


Sweets for my sweet...


Tu esti speciala.